— Dar e o problemă, continuă ea, vocea tremurându-i ușor. Poți convinge mintea cu argumente, dar nu poți negocia cu sângele care a înghețat în vene în noaptea când ai închis ușa. Te privesc și nu mai simt căldură, ci doar un gol pe care l-ai săpat cu grijă.
Se ridică, își luă haina și îl privi drept în ochi pentru ultima oară. Inima mea nu te iarta
Matei făcu un pas spre ea, simțind o ușurare falsă inundându-i pieptul. Dar ea ridică o mână, oprindu-l. — Dar e o problemă, continuă ea, vocea
— Am venit să-ți cer iertare, Elena. Pentru tot ce am lăsat în urmă. Pentru tăcere. Se ridică, își luă haina și îl privi
Ți-ar plăcea ca povestea să aibă un , sau vrei să dezvoltăm mai mult trecutul celor două personaje ?
Matei s-a întors în oraș după șapte ani, purtând în buzunar o scrisoare nescrisă și în minte o singură imagine: chipul Elenei în acea ultimă seară de noiembrie. Orașul părea mai mic, străzile mai înguste, iar aerul mirosea a ploaie și a amintiri pe care sperase că timpul le-a șters.
Elena zâmbi, dar era un zâmbit care nu ajungea la ochi. Privi pe fereastră, spre frunzele care dansau în vânt, și tăcu un minut lung.