Ajuns acasă, l-a găsit pe Andrei stând pe prispă, cu o cutie veche de lemn în brațe. Nu au vorbit mult la început. Tatăl a deschis cutia și a scos un caiet îngălbenit. Era jurnalul pe care Andrei îl ținuse în primii ani de viață ai lui Matei. Pe paginile scrise cu un scris îngrijit, tatăl notase fiecare mică victorie a fiului: primii pași, prima zi de școală, frica de tunete și cum adormea doar dacă Andrei îi ținea mâna.
Matei a răsfoit paginile și a dat peste o fotografie mică, prinsă cu o agrafă. Era el, la cinci ani, urcat pe umerii tatălui său, încercând să atingă cerul. În acea clipă, toată armura de om adult și ocupat s-a prăbușit. A realizat că, în ciuda succesului său, nimeni altcineva din lume nu îl cunoștea atât de profund și nu îl iubise atât de necondiționat. Cine un tatДѓ mai are
Într-o toamnă târzie, când nucul din fața porții își lepăda ultimele frunze aurii, Matei a primit un apel. Vocea tatălui său era slabă, dar caldă: „Matei, am găsit ceva în pod ce cred că ți-ar plăcea să vezi. Dacă ai timp, vino să bem un ceai”. Matei, deși ocupat, a simțit un ghimpe în inimă și a decis să meargă chiar în acea sâmbătă. Ajuns acasă, l-a găsit pe Andrei stând pe
„Cine un tată mai are,” a șoptit Andrei, zâmbind trist, „are un martor al întregii sale deveniri. Eu am fost acolo când lumea era prea mare pentru tine, Matei.” Era jurnalul pe care Andrei îl ținuse în
În pragul bătrâneții, Andrei locuia într-o casă de la marginea satului, înconjurat de amintiri și de liniștea asurzitoare a unei curți care odinioară răsuna de râsete. Singurul său fiu, Matei, plecase la oraș cu mulți ani în urmă, prins în vâltoarea unei cariere de succes și a unei vieți agitate. Telefoanele erau rare, iar vizitele și mai rare, transformate în simple opriri de curtoazie, cu ochii mereu pe ceas.